A.C.: Domnule Efim Tarlapan, sunteți scriitorul basarabean care a avut curajul să scrie, mai mult ca ceilalți, satiră și umor. De unde acest curaj?

E.T.: În copilărie, eu fiind ”baciul” familiei, într-o zi de vară secetoasă, am intrat cu oile și vaca în iarba de coasă a colhozului. Ca de sub pământ, a apărut președintele gospodăriei, călare pe un armăsar uriaș, brusc proptit cu copitele din urmă în iarbă, făcută țărnă, și cu cele de dinainte, la mare înălțime, în fața mea. ”De ce ai intrat, bă, cu dibitoacele pe pământul nostru?!” a strigat furios șeful, învârtind vijelios harapnicul să mă lovească. ”Nu e al vostru!!! E al omenirii Pământului!!!” am strigat eu atât de tare, încât șfichiul harapnicului s-a oprit în aer, iar calul, cu tot cu călăreț, a trecut fulger pe lângă mine, că doar peste câteva clipe să revină și să fiu întrebat, de data aceasta mai domol: ”Și cum te cheamă, bă, viteazule?”

I-am spus. Mă cheamă, așa cum mă cheamă și astăzi, la peste jumătate de veac de la acea întâmplare: Efim Tarlapan. Și atunci, și mai apoi, m-au încurajat și m-au îndârjit primejdiile cu care mi-e dat să mă confrunt și să le înfrunt...

A.C.: De ce nu ați continuat cariera începută în facultate, cea de jurnalist?

E.T.: Scriind la comandă, mai mult nevrute, decât vrute, simțeam cum îmi trece timpul și viața fără rost.

A.C.: Cât de greu este pentru un satiric să-și promoveze opera îndrăzneață într-un spațiu comunist?

E.T.: Până în 1989, anul slăbirii puterii comuniste între Prut și Nistru, am reușit să editez vreo zece cărți originale și antologii de satiră și umor, în tiraj de la 5 mii până la treizeci și cinci de mii de exemplare. Cu difuzarea nu-mi făceam probleme. Se ocupa comitetul de stat pentru edituri și comerțul cu cărți. Mai dificil era cu editarea. Îți vegheau- cântăreau fiecare cuvânt, fiecare frază mai mulți... Unii fățiș, alții pe din dos. Se agățau nu numai de semnificația politico-ideologică a scrisului. Orice putea să le servească drept motiv pentru a-ți forfeca textul.

În prima mea carte- Scuzați pentru deranj...(1974)-  inclusesem în grupajul de parodii o imitație umoristică după versurile unui june  bard, care mai avea și patima băutului... Iată varianta din acea carte: ”Dintr-o cafenea ieșind aseară,/ Am căzut pe-o ciotcă de alun/ Și-am gândit s-o scot din Glob afară,/ N-am mai scos-o, însă... La ce bun!(...)”. Parodia, cea din prima mea carte(subliniez!), se termina cu un rând de puncte-puncte, dovadă că cea adevărată avea continuare, un fel de coadă, pe care cenzorul a tăiat-o. De ce? Pentru că, într-un vers, apărea cuvântul buric,...”obscen”, precum l-a numit vigilentul cenzor. Iată și strofa amputată, pe care am reușit s-o ”revendic” ulterior, în altă carte: ”De-oi cădea, ca mâine,-n altă groapă/ Și-or mai fi și alte gropi în drum,/ Las-să fiu pân-la buric  în apă, Nu mă scoate nimeni... La ce bun!” E-eh! Ce noroc a avut acel cenzor, care a numit ”buricul” cuvântul obscen! A murit demult și la timp... Că dacă mai trăia și azi, când atâtea burice feminine, mai mari sau mai mici, se dezgolesc în văzul tuturor, mai murea o dată...

A.C.: Descrieți-ne o reacție imediată(dacă a fost una) vizavi de scrisul dumneavoastră satirico-umoristic.

E.T.: Au fost mai multe și sub diferite forme: cronici pozitive, cronici negative; înjurături orale și în scris, atacuri epigramatice. La unele am tăcut, la altele am răspuns. În 1991, Editura Periodice din Chișinău mi-a editat cartea de satire, fabule, epigrame, aforisme, întitulată Cartușiera. Din cele 15 mii de exemplare, unul a ajuns și la maestrul Alexandru Clenciu din București, considerat ”clasicul viu” al caricaturii și epigramei românești. Lecturând volumul, maestru a lansat imediat o săgeată veninoasă către mine: ”Drag confrate, să mă ierți,/ Dar în cartea-ți ce se soarbe,/ Ai inclus între coperte/ Și-unele cartușe... oarbe!” Am replicat promt: ”De ce-s oarbe? Am știut/ C-o s-ajungă peste Prut;/ Cum puteam să trag în frate/ Cu cartușe-adevărate?”.

A.C.: Basarabenii care ”sar” Prutul își schimbă deseori viziunile sau își întăresc valorile. De ce credeți că se întâmplă acest lucru?

Primul ministru a cerut miercurea trecută Cabinetului elaborarea unui set de documente necesare îndepărtării gardului de sârmă ghimpată de la graniţa cu România. Filat consideră că este o ruşine să fie păstrată sârma ghimpată la frontiera cu o ţară prietenă, în secolul 21, când graniţele întregii Europe sunt transparente şi oamenii pot circula liber. Sârma ar trebui scoasă până pe 10 martie.

În urmă cu doi ani, membrii Consiliului raional Ungheni au elaborat un proiect de modernizare a sistemului de supraveghere la graniţă şi renunţarea la sârma ghimpată, care a fost aprobat de autorităţile din România, dar refuzat de fosta guvernare comunistă de la Chişinău. Harea a precizat că sârma ghimpată împiedica accesul la peste 2.500 de hectare de teren pe malul Prutului, care puteau fi exploatate în scop turistic. În aprilie 2008, Vladimir Voronin a avertizat conducerea locală să nu scoată sârma ghimpată de pe un segment de 80 de kilometri de frontieră moldo-română. „Voi, ăştia din Ungheni, aveţi probleme cu graniţa? Sârma ghimpată nu-i a voastră. Dacă nu vă veţi linişti, veţi nimeri în puşcărie cu tot cu consiliul vostru şi, în primul rând, preşedintele raionului!“, a spus atunci Voronin.

SURSA: UNIMEDIA

   Într-o zi, într-un cocon a apărut o mică gaură. Un om, care trecea din întâmplare prin preajmă, s-a oprit cîteva minute pentru a observa fluturele care se forţa să iasă prin această gaură mică. După multe încercări se părea că fluturele s-a resemnat şi gaura rămăsese la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea şi nu mai era în stare de nimic altceva. Atunci omul a decis să ajute fluturele: a luat un cuţit şi a deschis coconul. Fluturele a ieşit imediat. Însă corpul acestuia era slab şi anemic; aripile sale erau puţin dezvoltate şi aproape că nu se mişcau.

   Omul a continuat să observe crezînd că dintr-un moment în altul aripile fluturelui se vor deschide şi vor putea suporta greutatea proprie pentru ca acesta să poată zbura. Acest lucru nu s-a întîmplat! Fluturele şi-a trăit restul vieţii tîrindu-se pe pămînt, cu corpul său slab şi cu aripile chircite. Nu a putut zbura NICIODATĂ!

   Ceea ce omul prin gestul său de bunătate şi prin intenţia sa de a a juta, nu a înţeles că trecerea prin gaura strîmtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichidul din corpul său către aripi pentru a putea zbura. Era chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a creşte şi pentru a se dezvolta. Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă. Dacă ni s-ar permite să trăim viaţa fără a întîlni dificultăţi, am fi limitaţi. Nu am putea fi atât de puternici cum suntem. Nu am putea zbura niciodată!

Am cerut putere... Şi viaţa mi-a dat obstacole pentru a mă face puternic.

Am cerut înţelepciune... Şi viaţa mi-a dat probleme ca să le rezolv.

Am cerut prosperitate... Şi viaţa mi-a dat creieri şi muşchi pentru a munci.

Am cerut să pot să zbor... Şi viaţa mi-a pus bariere pentrua a le depăşi.

Am cerut iubire... Şi viaţa mi-a dat oameni pe care să îi ajut în problemele lor.

Am cerut favoruri... Şi viaţa mi-a dat potenţial.

Nu am primit nimic din ceea ce am cerut... Dar am primit tot de ce aveam nevoie.

Trăieşte-ţi viaţa fără frică, atacă toate obstacoleşi demostreză că le poţi suporta!

Anonim

     Recent, o ştire a făcut ocolul lumii privind faptul că un grup de enoriaşi de rit ortodox a distrus Menora evreiască, un simbol kabbalistic, care fusese instalată lîngă monumentul lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului, cu ocazia sărbătorii religioase evreieşti, numită "Hanukka". Ambele tabere au început să se acuze reciproc, invocînd argumentele sale privind acţiunile proprii, iar întrega mass-media locală şi internaţională, precum şi clasa politică moldovenească au fost total receptive faţă de acest incident. Nu vreau să intru în detalii succinte despre cine are dreptate sau nu, deoarece există un aspect cu totul mai important. Vreau să menţionez că, în localitatea unde domiciliez, a avut loc la fel o confruntare, anume că reprezentanţii "Martorii lui Iehova2 susţinuţi de o familie au încercat să deschidă, în casa acesteia, un loc de închinare, în scopul ajutorării persoanelor nevoiaşe, împătimite de un viciu. Mulţi locuitori, ca la un îndemn, s-au revoltat faţă de aceşti "antichrişti", dar a intervenit reprezentantul Poliţiei pentru a calma spiritele. Păstorul "Martorii lui Iehova", un bărbat inteligent şi calm, spusese spre resemnare: "Vă înteleg atitudinea voastră, iar dacă ziceţi că aveţi biserica voastră şi că sunteţi aşa uniţi, de ce nu vă îngrijiţi de semenii voştri, de cei mai slabi dintre voi, fiind tot mai orgolioşi şi mîndri, care nu ajută la nimic.

   Reieşind din cele expuse anterior, peste tot în lume, nu există toleranţă şi atitudine umană, cel puternic putînd să-l calce pe cel slab. Oamenii nu s-au învăţat să privească dincolo de concepţiile lor religioase,naţionale, rasiale, etc. Ei au rămas în acelaşi complex de inferioritate, ţesut din firile fricii şi întunericului, iar păienjenişul rezultat robeşte Pămîntul. Puţini caută Adevărul şi Lumina care duc la o profundă eliberare de lanţurile materialismului. Nici biserica, nici statul nu vor salva omul, ci doar conştiinţa din interiorul acestuia, atunci cînd, prin propria voinţă, se va conecta la Conştiinţa Universului (Dumnezeu). Iisus Hristos a spus: "Împărăţia lui Dumnezeu nu se află uite aici, uite acolo, ci în înăutrul fiecăruia." Oricine prin felul său de a gîndi, de a grăi şi de a acţiona, în numele binelui, poate schimba lumea.