A.C.: Domnule Efim Tarlapan, sunteți scriitorul basarabean care a avut curajul să scrie, mai mult ca ceilalți, satiră și umor. De unde acest curaj?

E.T.: În copilărie, eu fiind ”baciul” familiei, într-o zi de vară secetoasă, am intrat cu oile și vaca în iarba de coasă a colhozului. Ca de sub pământ, a apărut președintele gospodăriei, călare pe un armăsar uriaș, brusc proptit cu copitele din urmă în iarbă, făcută țărnă, și cu cele de dinainte, la mare înălțime, în fața mea. ”De ce ai intrat, bă, cu dibitoacele pe pământul nostru?!” a strigat furios șeful, învârtind vijelios harapnicul să mă lovească. ”Nu e al vostru!!! E al omenirii Pământului!!!” am strigat eu atât de tare, încât șfichiul harapnicului s-a oprit în aer, iar calul, cu tot cu călăreț, a trecut fulger pe lângă mine, că doar peste câteva clipe să revină și să fiu întrebat, de data aceasta mai domol: ”Și cum te cheamă, bă, viteazule?”

I-am spus. Mă cheamă, așa cum mă cheamă și astăzi, la peste jumătate de veac de la acea întâmplare: Efim Tarlapan. Și atunci, și mai apoi, m-au încurajat și m-au îndârjit primejdiile cu care mi-e dat să mă confrunt și să le înfrunt...

A.C.: De ce nu ați continuat cariera începută în facultate, cea de jurnalist?

E.T.: Scriind la comandă, mai mult nevrute, decât vrute, simțeam cum îmi trece timpul și viața fără rost.

A.C.: Cât de greu este pentru un satiric să-și promoveze opera îndrăzneață într-un spațiu comunist?

E.T.: Până în 1989, anul slăbirii puterii comuniste între Prut și Nistru, am reușit să editez vreo zece cărți originale și antologii de satiră și umor, în tiraj de la 5 mii până la treizeci și cinci de mii de exemplare. Cu difuzarea nu-mi făceam probleme. Se ocupa comitetul de stat pentru edituri și comerțul cu cărți. Mai dificil era cu editarea. Îți vegheau- cântăreau fiecare cuvânt, fiecare frază mai mulți... Unii fățiș, alții pe din dos. Se agățau nu numai de semnificația politico-ideologică a scrisului. Orice putea să le servească drept motiv pentru a-ți forfeca textul.

În prima mea carte- Scuzați pentru deranj...(1974)-  inclusesem în grupajul de parodii o imitație umoristică după versurile unui june  bard, care mai avea și patima băutului... Iată varianta din acea carte: ”Dintr-o cafenea ieșind aseară,/ Am căzut pe-o ciotcă de alun/ Și-am gândit s-o scot din Glob afară,/ N-am mai scos-o, însă... La ce bun!(...)”. Parodia, cea din prima mea carte(subliniez!), se termina cu un rând de puncte-puncte, dovadă că cea adevărată avea continuare, un fel de coadă, pe care cenzorul a tăiat-o. De ce? Pentru că, într-un vers, apărea cuvântul buric,...”obscen”, precum l-a numit vigilentul cenzor. Iată și strofa amputată, pe care am reușit s-o ”revendic” ulterior, în altă carte: ”De-oi cădea, ca mâine,-n altă groapă/ Și-or mai fi și alte gropi în drum,/ Las-să fiu pân-la buric  în apă, Nu mă scoate nimeni... La ce bun!” E-eh! Ce noroc a avut acel cenzor, care a numit ”buricul” cuvântul obscen! A murit demult și la timp... Că dacă mai trăia și azi, când atâtea burice feminine, mai mari sau mai mici, se dezgolesc în văzul tuturor, mai murea o dată...

A.C.: Descrieți-ne o reacție imediată(dacă a fost una) vizavi de scrisul dumneavoastră satirico-umoristic.

E.T.: Au fost mai multe și sub diferite forme: cronici pozitive, cronici negative; înjurături orale și în scris, atacuri epigramatice. La unele am tăcut, la altele am răspuns. În 1991, Editura Periodice din Chișinău mi-a editat cartea de satire, fabule, epigrame, aforisme, întitulată Cartușiera. Din cele 15 mii de exemplare, unul a ajuns și la maestrul Alexandru Clenciu din București, considerat ”clasicul viu” al caricaturii și epigramei românești. Lecturând volumul, maestru a lansat imediat o săgeată veninoasă către mine: ”Drag confrate, să mă ierți,/ Dar în cartea-ți ce se soarbe,/ Ai inclus între coperte/ Și-unele cartușe... oarbe!” Am replicat promt: ”De ce-s oarbe? Am știut/ C-o s-ajungă peste Prut;/ Cum puteam să trag în frate/ Cu cartușe-adevărate?”.

A.C.: Basarabenii care ”sar” Prutul își schimbă deseori viziunile sau își întăresc valorile. De ce credeți că se întâmplă acest lucru?

E.T.: Adevăratele talente nu trec prin asemenea metamorfoze. Și-au schimbat viziunile Doina și Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolaie Matcaș, Mircea Druc, llie Ilașcu, Anastasia Lazariuc? Ca să nu mai vorbim de clasici: Russo, Donici, Hașdeu...

Își schimbă viziunile și-și ”întăresc valorile” (pentru că sunt slabe!) mediocritățile, conformiștii, parveniții etc.

A.C.: De ce v-ați autoexilat în România? De ce la Cluj?

E.T.: Închizându-ni-se în cel mai dușmănos mod ușile editurilor de stat(mie și soției mele, prozatoarea Zia Cenușă) barându-ni-se accesul la  radioul și televiziunea republicană, am fost nevoiți să ne retragem... De fapt, am avut și noi destinul celor aproape un milion de concetățeni de ai noștri, plecați în cele patru zări ale lumii din cauza antinaționalului, rapacitului regim agrariano- comunist. De ce în România? Pentru că e țara străbunilor și buneilor noștri unioniști;  pentru că această țară constituie eterna cetate a limbii române. De ce la Cluj? Am avut și noi o studentă în marea urbe transilvană. După absolvirea facultății, destinul ei, din anumite cauze, subiective și obiective, a început să fie amenințat de o mare și continua primejdie. Eram obligați să fim lângă ea! Acum, slavă Celui de Sus, primejdia a trecut... Ne gândim tot mai des să ne apropiem de Prut.

A.C.: Ce oferă Clujul și nu poate oferi Chișinăul?

E.T.: O presă literară românească la zi, o bere Ursus și o vodcă de Cluj... Cam atât!

A.C.: Ce vă lipsește cel mai mult din Basarabia?

E.T.: CITITORUL!

A.C.: Credeți că piedicile, pe care le-ați întâmpinat înainte de 1989, mai sunt valabile și astăzi?

E.T.: Sunt! Mai evidente în Republica Moldova, mai voalate în România. În octombrie curent, la Chișinău, s-a desfășurat Festivalul Național de Epigramă Românească. Cu această ocazie, televiziunea mi-a solicitat un scurt recital de epigramă originală. Am început cu această poantă: ”Am o știre trăsnet! Iat-o:/ China vrea să intre-n NATO;/ O primim în primul val,/ Dacă intră prin... Ural!” Redactorul a oprit filmarea, rugându-mă să recit una ”care ar putea să treacă... ” M-am executat. I-am recitat Cățeluș cu părul creț... Anul trecut, am fost invitat la un liceu din românia, cu ocazia zilei de 1 decembrie. Înainte de a-mi oferi cuvântul, directorul m-a atenționat: ”Nici un fel de politică! Puneți accentul mai mult pe istorie!”

A.C.: Mergeți des acasa?

E.T.: Ca să împăcăm ambele maluri ale Prutului, jumătate de an locuim în Republica Moldova, o altă jumătate de an, în România...

A.C.: Ce credeți că v-ar face să vă întoarceți definitv în republica moldavă?

E.T.: Îndată după evenimentele ”sângeroase” de la începutul lui aprilie, am revenit în Republică, încadrându-ne într-o intensă agitație prodemocratică. Prin luările de cuvânt la postul de radio Vocea Basarabiei, prin scrierile satirico-umoristice publicate în Literatura și Arta, în ziarul Timpul, prin întâlnirile pe care le-am avut cu cititorii, am contribuit, sunt sigur, la rezultatele cât de cât pozitiv al alegerilor din 29 iulie!

A.C.: Câte șanse are un tânăr jurnalist român să se realizeze?

E.T.: Și-n literatură, și-n gazetăria românească, există un nefondat cult al bătrânilor, inventat și susținut de bătrânii înșiși. Acești bătrâni, cu titluri și distincții ruginite, formează un fel de beton, prin care fragedele fire de ”vegetație” literară sau gazetărească, nu prea au cum să răzbată. Ca să perforeze acest dur obstacol, tânăra generație de creatori trebuie să adauge la talent, muncă și iar muncă, tenacitate și curaj!!!

A.C.: Vă mulțumesc.

Ana Cojocaru, studentă,

  Secretar General  al Grupului de Inițiativă Basarabeană

Cluj-Napoca