Un colocviu desfăşurat anul trecut la Londra, altul care a fost organizat foarte recent la Paris au avut drept temă actualitatea ideilor comunismului. Că astfel de manifestări au loc la douăzeci de ani de la căderea zidului Berlinului reprezintă, totuşi, un lucru de mirare. Deşi înţelept ar fi să nu ne mai mirăm de nimic.

Marxismul a redevenit, titra în urmă cu cîteva săptămîni ziarul Le Monde, un stindard pentru intelectuali de renume. Printre ei, Alain Badiou, Jacques Rancière, Toni Negri, Gianni Vattimo, Slavoy Zizek, Jean-Luc Nancy. Sigur, ne atrage imediat atenţia numele lui Toni Negri, arestat în Italia în 1979, într-o anchetă asupra terorismului, condamnat iniţial la 30 de ani de închisoare pentru „asociere subversivă” şi „complot împotriva statului”, bănuit că a fost implicat în asasinarea lui Aldo Moro. Să nu ne împiedicăm însă în consideraţii colaterale.

Filosofii menţionaţi mai înainte consideră comunismul „un vechi cuvînt magnific”. Alain Badiou este nu se poate mai categoric: „Fără orizontul comunismului, fără această idee, nimic în devenirea istorică şi politică nu este de natură să intereseze pe un filosof”. La rîndul său, comentînd teatrul lui Shakespeare, filosoful britanic Terry Eagleton afirmă caracterul sublim al comunismului care, doar el, „poate să ne permită din nou să avem percepţia fizică a corpurilor noastre”.

Ceea ce observă imediat, chiar şi din aceste scurte citate, este escamotarea comunismului ca realitate istorică. Milioanele de victime se datorează, fireşte, aplicării eronate a ideilor generoase ale comunismului. Refrenul e binecunoscut. De fapt, filosofii marxişti de astăzi nici nu mai insistă asupra punerii în practică a idealului comunist. Ei preferă să plutească în abstract, să divagheze în jurul unor generalităţi, să facă din Marx profetul mondializării ş.a.m.d. Unii au nostalgia lui Mao, alţii întreţin cultul lui Hugo Chavéz; alţii, în fine, se afişează ca simpatizanţi ai islamismului radical. Recurg la piruete acrobatice, cum face Alain Badiou afirmînd: „Ideea comunismului exprimă un adevăr într-o structură de ficţiune”. O „structură de ficţiune?” Nu putem face altceva decît să-l trimitem pe Badiou să citească, ori să recitească, Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn.

Cît despre filosoful sloven Slavoj Zizek, el e convins că fantoma comunismului bîntuie în continuare şi citează aceste cuvinte dintr-o piesă de Beckett: „A încerca din nou. A rata din nou. A rata mai bine”. Să ratăm din nou? Mulţumim frumos. Am ratat cu vîrf şi îndesat, pentru mai multe generaţii.

europalibera.org