În zgomotul lumii, clipele se scurg pe nesimţite, precum frunzele care cad în agonie şi pătate de emoţiile toamnei în roşu, galben, portocaliu... Mulţi care trec grăbiţi pe trotuar, ca şi prin viaţa lor, nu se opresc măcar o secundă, pentru a asculta ritualul naturii de cădere într-o stare de subconştient din care, peste luni, va renaşte cu toată puterea, avînd inoculată o armonie deplină.

      Ne-am creat cu gîndurile, vorbele şi acţiunile noastre un păienjeniş uriaş ca o caracatiţă care a pus un hotar între fiinţele umane, între noi şi valorile spirituale. Nu sîntem niciodată multumiţi şi doar putem să arătăm cu degetul la alţii, fără însă a ne uita la noi înşine. Vociferăm urît, comitem fapte imorale şi ilegale, pentru o fericire trecătoare, dar cîte suflete ne bleastămă pentru fărădelegile care le facem. Şi apoi cînd vine năpasta pierdem din puterea iluzorie care o avusesem, strigăm deznădăjduiţi, dar ne merităm pedeapsa...

     Un mare sentiment de milă mă cuprinde pentru cei nefericiţi, care sînt în căutarea luminii, încearcă tot pentru a ieşi la liman, dar sînt limitaţi de cei putenici care menţin actuala stare de lucruri. O inechitabilă inegalitate socială şi de altă natură persistă, căci tot nu ne-am învăţat să fim, cu adevărat, oameni. Degeaba vorbim că sîntem maturi, că pînă la maturitatea spirituală avem mulţi ani-lumină...

    Învătaţi-vă să iubiţi căci singurul lucru frumos pe care puteţi să-l faceţi împreună!